Farah Pahlavi - Memorii

Pe durata călătoriei în Corfu n-am luat nici o carte la mine, însă aveam vreo câteva e-book-uri pe tabletă şi cum nu prea puteam să dorm în autocar, m-am hotărât să încep să citesc Memoriile Farah-ei Pahlavi, soţia Shahului Iranului, Mohammad Reza Pahlavi. Şi nu regret!

Memoriile Farah-ei (Diba) Pahlavi, par, la prima vedere, o clonă a "Căii spre credinţă" nume sub care au fost publicate memoriile Reginei Noor a Iordaniei. Ambele regine au fost femei inteligente, tinere şi foarte frumoase atunci când s-au întâlnit și s-au căsătorit cu regii lor mai în vârstă. Similitudinile merg mai departe şi prin faptul că, atât Farah, cât şi Noor au fost foarte discrete cu privire la viața lor privată, soții lor au fost ambii extrem de pasionaţi de pilotarea avioanelor și, nu în ultimul rând, au fost nişte taţi foarte buni pentru copii lor. 

Mai mult, ambele s-au implicat, ca noi regine, în programe culturale și de asistență socială, și ambele îşi încheie expozeul  la scurt timp după moartea soților lor. Paralelele sunt aproape ciudate, cel puțin până la jumătatea poveștii, atunci când apar diferenţele reale. 

Ambele regine au avut copilării foarte fericite, în familii din high-society, în care părinţii au fost doritori ca fetele lor să fie educate.

În 1963, Shah și-a început "revoluția albă" pentru modernizarea Iranului prin instituirea unor reforme. Printre acestea se regăsesc cele care dădeau drepturi femeilor, cît şi muncitorilor. Comuniștii și clericii fundamentalişti s-au opus vehement acestor modificări. În ochii lui Pahlavi, monarhia a fost pentru liberalizare, chiar dacă metodele sale de aplicare au fost condamnate la nivel mondial pentru încălcarea drepturilor omului. 

Farah, ca şi Noor,  îşi vede soţul ca pe un erou care, aidoma regelui Hussein, a adus ţărilor lor modernitate, dezvoltarea industriei, reducerea analfabetismului şi, cum spuneam, nu în ultimul rând a dat drepturi femeilor, tributare educaţiei tradiţionale cu accente preponderent religioase. După ce insurgența reprezentată de Khomeini începe să prindă putere, familia regală este obligată să ia în considerare strategii de retragere în exil pentru ca cei rămaşi partizani monarhiei să nu mai aibă de suferit.

Însă lucrurile nu au fost aşa de simple pentru că ofertele de azil politic au fost puține, ţări conduse de prieteni ai Shahului nefiind dispuse să se expună pericolului terorismului şi, în consecinţă, declinându-şi disponibilitatea de a-i primi pe teritoriul lor. În plus,  familia Pahlavi purta pe umeri o nouă povară: lupta  monarhului cu cancerul.  Singurul conducător de stat care i-a primit fără reţineri a fost Anwar El-Sadat preşedintele Egiptului, dar sejururile lor în Bahamas, Mexic, Statele Unite și Panama au fost, din punct de vedere politic, extrem dificile. Tratamentele medicale ale Shahului au fost prost făcute, în principal  din cauza manevrelor politice, Farah Pahlavi citând pe larg înregistrările doctorului personal care i-a fost alături până la final..
Ea încheie memoriile cu moartea Shahului în 1980, moartea fiicei lor cea mai mică în 2001 şi războiul dintre Iran şi Irak.Viața Farah-ei Pahlavi continuă însă la Paris și Washington, de unde şi acum participă la evenimente ale caselor regale.
Mie mi-a plăcut mult cartea şi v-o recomand. Pe alocuri m-a impresionat până la lacrimi, deşi, excluzând boala suveranului şi veşnica lor prigoană până la decesul acestuia, traiul le era îndestulat, aşa cum le e şi acum membrilor familiei care au supravieţuit şi locuiesc în Statele Unite ale Americii.