Hello!

În sfârșit, am reușit și eu să mă loghez la contul meu de blogger.
Deși dorință de a scrie am mai avut, faptul că nu m-am putut loga pe blog, a dus la pauza asta așa de mare.
Oricum, acum postez de pe Edge, Chrome împiedicându-mă în continuare să intru pe blog ori să comentez la alte bloguri de pe platforma Blogger.
OK, destul cu asta!
Voi ce mai faceți, cum o mai duceți? Cum faceți față pandemiei?
Eu nu-s tocmai grozav. Anul ăsta nu a început prea bine pentru mine.
După decesul mamei de la începutul lunii februarie, am luat o pauză de câteva zile să văd Parisul. Nu mai fusesem niciodată și-mi doream. Când m-am întors la birou, am aflat cu stupoare că nu mai am loc de muncă. Adică, nu m-au dat afară, însă funcția mea era ocupată de altcineva.
Mă rog, parte din chestia asta era previzibilă (schimbarea directorului cu un altul care și-a luat secretara cu el), însă în naivitatea mea mi-am închipuit că voi lua eu locul colegei, adică vom face o rocadă. N-a fost așa! S-au debarasat de mine într-un mod total neelegant, chiar daca lucrez în firma aia de aproape 35 de ani. Da, am rămas acolo, de când m-am angajat. Ce să-i faci dacă am crezut că încă se mai apreciază fidelitatea...
Așa se face că vreo 3 săptămâni am avut un statut incert, adică eram secretară, însă nu aveam post și stăteam într-un birou al șefului de compartiment, unde oameni pe care, pe unii dintre ei i-am cunoscut abia atunci, au fost extraordinar de drăguți cu mine, făcându-mi mai ușoară suferința. Și au mai fost și unii care, dintr-un motiv care-mi sc apă, mi-au trimis tot felul de mesaje jignitoare, anonime, pe Messenger.
Când, în sfârșit găsisem un loc în care să lucrez, în dimineața zilei în care urma să mă prezint la acel loc de muncă, am alunecat pe scări la bloc și mi-am rupt un picior.
După o operația în care piciorul stîng mi-a fost "ranforsat" cu o plăcuță, 3 șuruburi și două broșe Kirschner (ori "andrele", cum le zice kinetoterapeutul meu :P), mi-am petrecut mai tot timpul în pat, fiindu-mi imposibil să mă deplasez mai mult decît până la toaletă și înapoi, folosindu-mă de un cadru de mers. Adică țopăind într-un picior. Și așa au trecut cele 3 luni după care am avut voie să pun piciorul în pământ, însă cu susținere pe cadru. Abia pe la mijlocul lunii iulie voi avea voie să calc pe el, încât să încep să folosesc cârje și așa, poate voi fi și eu mai mobilă.
Nici nu vă închipuiți cât de mult îmi doresc să ies afară la aer, să stau pe o bancă în parc... Azi am simțit miros de tei, așa că probabil au înflorit pe undeva prin preajmă, doar că nu-i pot vedea.
Cam asta e cu ghinioanele mele care s-au ținut lanț de la începutul anului.
Uitam să vă zic, că în plus, săptămâna trecută s-a stins și soacra mea. Din fericire, am reușit să merg și eu la înmormântarea cu doar câțiva oameni, conform dispozițiilor legale, să-mi iau rămas bun de la ea, pentru că nu o mai văzusem de la sfîrșitul lunii ianuarie.
Una peste alta, acum sunt mult mai bine, însă lipsa de activitate, mă omoară. Reușesc cu ceva efort să gătesc, să pun rufe la spălat, și chiar să le întind la uscat. Mai mult nu pot, oricât m-aș strădui, pentru că mi-e teamă să nu mă dezechilibrez și să cad, plus că piciorul se umflă destul de tare și, din când în când trebuie să stau cu el ridicat pe o pernă.
Totuși, cel puțin în perioada în care am stat doar în pat, adică o luna și jumătate, am citit vreo 25 de cărți, ceea ce cred eu ca e bine, nu? :)
La final, vă pun o poză cu mine, la întoarcerea acasă, după ce mi-a fost scos ghipsul, că poate vă era dor :D

Acum vă las, dar ne mai vedem și mîine! :-*