Singur sub duș este, așa cum spunea o veche amică într-un comentariu pe Facebook, maculatură.
Recunosc că autorul nu mi-e deloc simpatic, iar cartea am citit-o pentru ca mi-a fost dăruită. Aveți în cele ce urmează, părerea mea, pe scurt, despre opera dumisale.
190 de pagini citite în două seri, la culcare, nimic extraordinar. Dan Chișu își rememorează tinerețea aventuroasă, presărată cu legături pasagere cu diverse femei (dintre care, pe unele spune ca le-a și iubit, deși eu nu mi-am dat seama care au fost acelea), o căsătorie de conveniență menită a-i facilita plecarea în străinatate în timpul regimului comunist, totul expus pe un fond ușor depresiv, în care-și reproșează lipsa unei familii, a unor copii (are totuși unul, suferind de autism, și probabil că de asta ignora existența lui!). În plus, deși nu sunt o pudibondă, găsesc abundența limbajului licențios, absolut gratuită. Însăși coperta cărții mi-a displăcut profund.
A fost o pierdere de timp care n-a făcut decât să mi-l facă pe Dan Chișu și mai antipatic, iar întreaga scriere am perceput-o mai mult ca pe un expozeu în care se laudă cât de macho este, de nu l-a refuzat niciodată nici o femeie.
