Week-end-ul trecut

l-am petrecut fără să deschid laptop-ul. Incredibil, însă am reuşit. Bine, nu în totalitate, pentru că dimineaţa mi-am verificat e-mailurile şi m-am uitat un pic pe postările de peste noapte de pe Facebook, însă asta nu mi-a luat mai mult de jumătate de oră, atât sâmbătă, cât şi duminică.

De ce-am făcut asta? Pentru că am vrut să citesc. N-am mai facut-o de mult, aşa, cu aplicaţie, şi mi-era dor.  Săptămâna trecută am citit o prostioară (Goală puşcă de Carl Hiaseen), care s-a vrut a fi un fel de policier, în care personaj principal este o ea frumoasă şi bogată, pe care o aruncă bărbat-su peste bord în timpul unei croaziere în care erau cu ocazia împlinirii a 2 ani de căsătorie. Nu moare şi este salvată de un tip interesant, care trăia singur pe o insulă, unde o şi duce, şi unde coace răzbunări împotriva soţului adulter şi ucigaş, care, nu-i așa, o credea moartă. Din fericire a  costat doar 10 lei :D

Sâmbătă a venit rândul unei cărţi cumpărată de la elefant.ro, o carte de memorii scrisă de Regina Noor (a Iordaniei), Calea spre credinţă.

De mult timp vroiam să cumpăr cartea, însă la preţ întreg nu m-am îndurat niciodată. Mi-o doream pentru că eram curioasă care e povestea frumoasei americance,  Lisa Halaby, convertită la islamism și care a fost pentru 25 de ani "Lumina lui Hussein" (Noor al Hussein).

  O carte foarte interesantă, care abundă în detalii despre situaţia geo-politică a zonei, despre conflictele militare din zonă. Recunosc că, deși nu-i dau credit 100%, memoriile reginei Noor m-au convins să accept că situația dintre Israel și Palestina are mai multe fațete și nu doar cea prezentată de presa occidentală, adică pro-Israel.

Mi-a plăcut să citesc povestea de dragoste dintre cei doi, Noor și regele Hussein despre fericirea și deznădejdea pe care a simțit-o uneori regina, despre prietenii care i-au rămas fideli chiar și acum când nu mai este regină. Interesante mi s-au părut și amintirile acesteia despre figuri marcante ale politicii din zona arabă: Yasser Arafat,  Sadam Hussein, Hosni Mubarak, pe care le-a cunoscut, iar pe unii chiar i-a simpatizat.

Deși cartea are mai bine de 500 de pagini, am citit-o "pe nerăsuflate", în așa fel încât duminică seară am terminat-o. Și am început alta pe care am cumpărat-o de la  "insula" Nemira de la Palas Mall. Dar despre asta, vă voi povesti altă dată.